- Rapid TV

19 februarie 2016

MINUNATA POVESTE A RAPIDULUI



Povestea reală începe în ziua de 25 iunie 1923, când tricourile albe ale rapidiștilor au devenit vișinii pentru a putea masca mai bine impregnarea lor cu fumul locomotivelor.
Știu poveștile toate și cred că le știu mulți, de aceea n-am sa insist cu „glasul roților de tren”, vorba lui Ioan Chirilă. Lucrătorii de la Atelierele Grivița și jucătorii unei echipe, Excelsior, care era deja în cartier, au pus bazele „Asociației Culturale și Sportive CFR”, cu maistrul Teofil Copaci președinte și cu strungarul Grigore Grigoriu căpitan de echipă și pentru că jucase pe la Venus… în casa lui Grigoriu se confecționase echipamentul, iar bocancii la Ateliere. Știu toate astea, și cele 6 Cupe ale României luate consecutiv până la război, finala Cupei Europei Centrale, rămasă nedisputată, titlul din ’42, neacordat, adică Trofeul Basarabia… Știu, de la nea Vanea și de la George Mihalache cine au fost Bazil Marian, Ionică Bogdan, Baratky, minunea blondă…
Ce vreau eu să spun e cum am ințeles ce înseamnă Rapid. Care nu era doar atât. La începutul anilor ’80 am aflat din Cenaclul Flacăra că era a doua echipă de suflet a lui Adrian Paunescu, deci și a mea. Galeria Rapidului, una total anti-sistem, era o încantare: s-o auzi terfelindu-i pe securiști și pe milițieni, și acolo, la tribuna a doua, dar și în Cenaclu, la Polivalentă, era ceva! Și nu numai. La Teatrul Bulandra, la Grădina Icoanei, Florian Pittiș ținea un spectacol dumnezeiesc, „Poezia muzicii tinere”, o istorie a rock-ului, în special a celor 4 Beatles și niciodată nu apărea în fața publicului fără puloverul vișiniu cu litera „R” în piept. Iar incheierea era invariabilă: „Nu mai plange, fată dragă, pân’ la vară nu murim!… Tot ce vă doriți și Rapidul în A!”
Aici era Rapidul. Aici și în sufletul geamgiului Mincea, miticul șef de galerie de la tribuna a II-a. Evident, știam ce faceau baieții lui în deplasări, aventuri epice care merită o carte, cum s-a venit pe jos de la Ploiești, în 1967, anul nașterii mele și al titlului lor, dar mai ales mă încanta felul în care galeria Rapidului o sprijinea pe cea a Craiovei și întotdeauna și oriunde în București. „Între Știința și Rapid / Legătură de granit!” sau „Rapid București / Frate cu Craiova ești!” răsunau în Ștefan cel Mare când Maxima se bătea la titlu cu Dinamo prin ’81, ’82 și mai târziu… Era Rapid, veneau în ajutor rapidiștii… Apoi imnul, cel mai frumos dintre toate, auto-ironia la eșec, explozia din momentele crunte anti-sistem, mișto-ul fin, „Dați-ni-l pe Valentin / Și vi-l dăm pe Damaschin!”… Până la urmă Damaschin a ajuns la Dinamo și nu la Steaua, în schimbul fiului lui Ceaușescu, dar în Giulești te simțeai liber! Iar asta era tot. Acolo s-a amendat înfiorătoarea cursă spre Gheata de Aur a lui Cămătaru, la un Rapid – Dinamo 5-4, „Vino, Cami, peste noi / Să ne dai și golul doi!”… „Toni Polster, unde ești? / Să vezi circul din Giulești!”…
…După Revoluție n-au mai fost așa. Dar bannerul pe care l-am vazut atunci, în ’77, e același, e acolo, e întotdeauna lângă ei și pentru noi, restul lumii: „Rapid – poveste fără sfârșit!” Ceea ce era de demonstrat. Mă gândesc uneori că, de fapt, ei au fost poezia muzicii tinere.
autor: Marius Mitran