- Rapid TV

10 februarie 2016

POVESTEA RAPIDULUI: DE LA GLORIE LA NEMURIRE



Era 2006 când această poză a fost făcută. A fost o seară de coșmar, chiar dacă Rapid tocmai scria cea mai frumoasă pagină din istoria europeană a clubului.
Câte planuri ne făceam atunci? Cum vedeam Rapidul peste 10 ani de la acel moment? Haideți să vedem continuarea, pentru a răspunde acestor întrebări.

Anul 2008 părea a fi unul excelent pentru Rapid, deoarece, după parcursul fantastic din 2006, când Rapid a ajuns în sferturile Cupei UEFA, lucrurile păreau să urce la următorul nivel odată cu venirea lui Fathi Taher, un iordanian dornic să investească la Rapid. Vara acelui an a adus cea mai răsunătoare campanie de transferuri din istoria clubului, cel puțin ca nume. Au venit atunci Juliano Spadacio, Ricardo Fernandes (Nacional Madeira), Julio Cesar (AEK Atena), Joao Paolo Andrade, Claudio Mejolaro Pitbull (FC Porto), Urko Pardo (Iraklis), Radomir Djalovic (Rijeka), Luciano Vella (Velez Sarsfield), Daniel Paulista (Sport Recife), Olubayo Adefemi (Bnei Sachin) și Ștefan Mardare (FC Vaslui). Ce să mai. N-aveam voie să ratam campionatul.


Primele trei etape au adus trei victorii, fără gol primit (3-0 cu Bistrița, 2-0 cu Farul și 1-0 cu CFR Cluj), astfel încât Fathi Taher și George Copos își frecau palmele de bucurie, gândindu-se la un titlu obținut fără probleme. După o primă înfrângere, 1-2 la Galați, Rapid a reintrat pe șine cu un 2-1 de vis împotriva lui Dinamo, după o revenire de la 0-1 în minutul 70, cu Fernandes și Cesinha magistrali. Aici însă s-a rupt filmul. Cinci etape negre, în care Rapid a obținut un singur punct, adăugate la eliminarea din Cupa UEFA după o dublă echilibrată cu Wolfsburg (0-1 și 1-1), au dat peste cap toată strategia clubului, dar și vistieria.


După această serie negativă s-au dus și speranțele rapidiștilor pentru cel de-al patrulea titlu din istorie. Jose Peseiro, actualul antrenor al lui FC Porto, a fost demis, jucătorii aduși de el cu contracte uriașe au fost și ei îndepărtați, însă aceștia au lăsat o gaură imensă în bugetul Rapidului, o gaură care se simte și acum, jucători precum Paulista sau Julio Cesar având încă de primit sute de mii de euro, după ani de judecată.

Campionatul a fost un dezastru. Rapid a terminat pe locul 6, a ratat cupele europene în chiar ultimul meci, când avea nevoie de o victorie pe teren propriu cu un Iași fără obiectiv, însă un 2-2 cu o bară agonizantă a lui Djalovic, în prelungirile meciului, iar speranțele a mii de fani erau spulberate. Cupa României s-a încheiat brusc în sferturi, după un 2-4 trist împotriva rivalilor de moarte de la Dinamo, turnând puțină cianură peste acest sezon.
Din acest an, care ar fi trebuit să fie cel mai glorios din istoria clubului, Rapid a început declinul. Datoriile începeau să crească.


Sezonul următor, 2009/2010, avea să fie și mai dezamăgitor, un loc 7 la final, dar și o eliminare rușinoasă în optimile Cupei în fața echipei din Curtea de Argeș, săpau și mai adânc groapa Rapidului. Un 5-1 cu Steaua a rămas în istorie, dar a pălit într-un sezon negru.


Un nou an în afara Europei, chiar dacă echipa era fantastică, cu Săpunaru, Bozovic, M. Constantin, Iencsi, Cesinha, O. Herea, C. Lazăr, Spadacio sau Grigorie. Nimeni nu avea nicio explicație pentru sezonul mizerabil, dar toți acești jucător trebuiau plătiți și ... datoriile creșteau.

Sezonul 2010/11 a reprezentat o ultimă încercare a lui Copos de a trezi clubul, printr-un import masiv de brazilieni și portughezi, M. Antonio, Ezequias, Rui Duarte, Veronesi, Glauber, Cassio, Olberdam și Candido Costa fiind aduși în Giulești pentru a readuce Rapidul în Europa. Și cu chiu cu vai am prins un loc 4 și un loc în Europa League. Am prins chiar și grupele în sezonul următor, chiar dacă nu am făcut mare brânză cu PSV, Hapoel și Legia. Nu conta, numele Rapid revenea pe buzele europenilor după cinci ani de la performanța EuroFantastică.
Clubul revenea acolo unde trebuie, însă Copos împrumuta clubul pentru ultima dată, aducându-i, pe salarii mari, pe Deac, Surdu, Oros, Alexa, Teixeira, I. Apostol, Burcă, Ioniță de la Koln, dar și pe R. Lucescu. Nimeni nu știa ce planuri are de fapt patronul cu arici la buzunar. Așa cum am mai zis, am jucat în grupe, nu am trecut de ele, dar Rapid a reușit un nou loc 4, adică o nouă calificare în Cupa UEFA. Banii de acolo erau puțini, însă acopereau salariile destul de mari. Datoriile făcute pe vremea lui Taher erau trecute undeva la altele...


Nemulțumirile erau totuși mari. Rapid trebuie să lupte la titlu an de an, nu se poate să prindem doar Europa League. Rapid e Rapid.

Răzvan Lucescu a preferat banii arabilor de la El Jaish, însă l-am adus cu surle și trâmbițe pe Neluțu Sabău, unul de-al nostru. A rezistat doar trei luni, eliminarea din preliminariile Europa League, după un 1-4 la general cu Heerenveen, i-a fost fatală, iar faptul că nici în campionat nu rupeam gura târgului l-a făcut pe Copos să încerce cu eternul Marian Rada. Continuarea a fost nedemnă pentru ce ne obișnuise un Rapid de top. Locul 8 și decizia de retrogradare a Rapidului, din cauze financiare. Ne-am căutat dreptatea la TAS, am strâns bani printre suporteri și am reușit să facem totuși ceva. Tipic rapidiștilor, ne-am mobilizat la greu.

A urmat circul tragicomic cu barajul câștigat în fața Chiajnei. Ce bucurie pe noi că am rămas unde de fapt ne era locul.


După fericirea asta scurtă am încropit o echipă, cu Ciprian Tănasă, cu proaspătul rapidist Raul Costin, dar și cu tânărul Martin, cu bătrânul Pancu... Speram să ne luptăm pentru a rămâne în prima ligă, nu aveam multe speranțe, dar așteptam un Mesia pentru a cumpăra clubul. L-am înjurat pe Copos, ne-am bucurat că am scăpat de el, însă a venit decizia abuzivă de la TAS de a juca în liga a doua, chiar dacă jucasem deja două meciuri pe prima scenă, pierdusem greu la o echipă de top, 1-2 la Vaslui, și făcusem un egal cu echipa lui Hagi, Viitorul.

Eram însă singura echipă din lume care a fost obligată să joace în același sezon în două divizii diferite, retrogradată pe nedrept, promovată după un baraj și retrogradată iar. De fapt, totul a durat cel mult o lună.


Normal, au plecat o parte dintre jucători, care nu puteau să joace în liga secundă, datoriile erau mari, echipă nu aveam... Eram în liga a doua, dar viitorul era sumbru. Ca din senin au apărut doi salvatori. J Nicolae Cristescu, un „mason” vero, și Adrian Zamfir, un om cu influențe politice. În sfârșit, ne revenim, ne-am spus majoritatea. Ce a urmat însă a fost de râsul lumii. Jucătorii, adevărați eroi, au luptat pentru promovare, chiar dacă erau plătiți cu gratare, însă au făcut-o pentru noi. Deja nu mai existau jucători și suporteri, decât o mare familie. Nici măcar patroni nu mai existau, la propriu. Mustăciosul cu costum lucios și partenerul lui s-au evaporat după puțină reclamă, însă își pot trece în CV – patron la Rapid. De fapt, o glumă.

Cu ajutor de la Nico sau Emil Dică, cu Drăghia, Pancu, Herea Jr., cu driblingurile ce aduceau aminte de Lupu ale lui Doman, cu răutatea lui Voicu sau tinerețea lui Niky Vasile, Ciolacu sau Martin, golgeterul echipei, am realizat ceva imposibil, cum ar zice Hagi. Am promovat.


Datoriile uriașe au rămas, chiar dacă au mai scăzut, jucători ca Surdu, Codrea sau Apostol pierzând ceva bani, pe care chiar dacă îi meritau profesional nu-i meritau moral.

A urmat revenirea în liga 1, cu Rapid printre favoritele microbiștilor la retrogradare. Niciodată, ne gândeam noi. Campionatul e slab, pe Giulești prindem sigur câțiva și îi batem. Pe bancă, Ganezul. Rău, determinat, fără prea multă școală, dar măcar îi urcă pe gard.

Ah, am uitat un aspect esențial. A venit un nou patron, Valerii Moraru. Un moldovean venit să salveze clubul. Era ultima noastră speranță și am crezut în el orbește, ca un om care se agață de un fir de ață pentru a trăi.
Ok. Am terminat cel mai slab tur de campionat din istoria clubului, pe ultimul loc. O pată neagră, dar speranță exista.


Era Pancu la echipă, lângă el au venit Săpunaru și Nico. Ce ne puteam dori mai mult? Gemenii Oriol, jucători formați de Barca, Gecov, Cmovs, Josl, Buchta, patru cehi buni, Coimbra, Meulens, Borda, Sapina, Alves, Garai, Benson… Păreau nume de fotbaliști adevărați. Era greu să ne salvăm, dar se putea.
Îl aveam pe Cristi Pustai pe bancă, un salvator de la retrogradare prin definiție. 1-0 în Ghencea. Lanterna bate liderul!!! Ce debut. Egal în 9 oameni cu Viitorul și victorie la Mediaș, pe un teren greu. Eram în cărți, visam la salvare și deja ne vedeam bătându-ne la titlu în sezonul următor. Un egal acasă cu Petrolul nu putea fi considerat un eșec, deși puteam mai mult. Înfrângerea de la Giurgiu, după singurul gol al lui Benson, a reprezentat primul scârțâit, dar era greu cu Astra. Apropo, golul lui Benson nu s-a pus, deși ar fi trebuit. Victorie cu Oțelul acasă și eram la două puncte de salvare, cu 11 etape înainte de final. Nu avem cum să picăm cu echipa asta, ne încurajam noi. Au urmat însă cele trei înfrângeri care ne-au condamnat, cu U Cluj, Târgu Mureș și Dinamo, dar care l-au “curățat” pe domn’ profesor. Au urmat 11 puncte în cinci meciuri și eram acolo. Meciul cu clona Craiovei trebuia să ne urce peste linie, mai ales că aceștia veneau în Giulești fără mari așteptări. Nico ne-a dus în avantaj, în prima repriză, însă în decurs de doar două minute s-a năruit totul. Două goluri ale oltenilor ne-au condamnat, iar CFR Cluj ne-a îngropat în etapa următoare.
Am retrogradat, mulți spun onorabil. Am luptat până la final și chiar dacă am picat am luat-o de la capăt.


Am ajuns și în prezent. Au trecut 10 ani de atunci și avem în față un nou sezon în liga secundă, iar după jumătate de an suntem acolo sus, în frunte, cu șanse uriașe de revenire, însă ceva parcă ne împiedică să ne bucurăm. Data de 4 martie. E o bornă importantă care poate închide o carte veche de aproape 93 de ani. Dar suntem rapidiști și speranța moare ultima. Și dacă moare ne amintim de vorba lui nea Mincea “am căzut, am revenit, și tot mereu… am luat-o de la început”. Rapid este nemuritor.